Terapia ocupațională se concentrează pe următoarele:

• încredere în sine;
• stimă de sine;
• abilitatea de a lua decizii;
• responsabilitate pentru propria persoană;
• conștientizare a realității;
• putere de concentrare, atenție, perseverență;
• toleranță la frustrare;
• gestionare a fricii, tensiunii și agresivității;
• exprimare a emoțiilor;
• conștientizare corporală;
• comunicare și abilități sociale;
• potențial și energie;
• motivație.

Terapiile ocupaționale sunt planifi cate și realizate în așa fel, încât să contribuie la dezvoltarea următoarelor

abilități:

• de motricitate fi nă;
• de motricitate grosieră;
• vizual-motorii;
• oral-motorii;
• de planifi care motorie;
• de integrare senzorială;
• de autoadministrare.

Activitățile, utilizate ca mijloace de tratament în terapia ocupațională:

• activități personale din viața cotidiana (ADL = “Activities of daily living”);
• activități creative și expresive;
• activități intelectuale și educaționale;
• activități industriale și vocaționale;
• activități recreative.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ (ERGOTERAPIA)

ERGOTERAPIA este o metodă terapeutică, care constă într-o activitate adecvată prin muncă. Termenul „ergoterapie” provine din limba greacă („ergon” înseamnă muncă, iar „therapeia” inseamnă terapie).

Ergoterapia e o metodă de terapie care se ocupă de procesul de recuperare/reabilitare a capacităților copiilor cu dizabilități senzorio-motorii, tulburări de dezvoltare psihomotrică,dar și cu dificultăți în desfășurarea activităților de zi cu zi.

În cazul copiilor de vârstă mică (dezvoltarea timpurie a copiilor), ergoterapia se axează pe activități de terapie ocupațională prin intermediul metodelor distractive, relaxante, ludice, o bună socializare și o mai bună adaptare a copilului în mediul preșcolar și școlar, dobândirea autonomiei și independenței în rezolvarea unei sarcini de lucru.

Psihoterapeutul în ergoterapie ajută copilul să își exerseze deprinderile motorii, astfel încât să își poată manevra jucăriile, să își dezvolte abilitățile de scriere, contribuie la activitățile de joc care solicită coordonarea ochi-mână, ajută copiii cu întârzieri în dezvoltare să realizeze activități de bază (autonomie personala si functionalitate : spălat pe mâini, îmbrăcat, încheiat nasturi), practică diverse activități cu copiii care au probleme senzoriale și de concentrare a atenției, în scopul de a le imbunătăți capacitatea de concentrare și abilitățile practice.

JOCUL CA ACTIVITATE FUNDAMENTALĂ DE INVĂȚARE A COPILULUI

Jocul este denumit un exercițiu funcțional cu rol de extindere a mediului, o modalitate de Transformare a realului prin asimilare și de acomodare la real (Jean Piaget).

Clasificarea jocurilor:

În funcție de etapele formării intelectuale a copilului (J. Piaget, psiholog elvețian)

• Jocuri exercițiu – domină la vârste mici, însă apar și mai târziu. Ele sunt asociate aspectelor senzoro- motor, cu un rol de dezvoltare mintală și a motricității (cuvinte, comunicări verbale).
• Jocuri simbolice – predomină o importanță deosebită pentru dezvoltarea limbajului și imaginației, dar, mai cu seamă, pentru asimilarea realității.
• Jocuri cu reguli – exercită o importantă funcție de socializare progresivă a copilului, prin cunoașterea unor norme de conduită, de relaționare, impusă de regulile jocului.

În funcție de sarcinile educării multilaterale și de infl uență formativă a jocurilor asupra dezvoltării copilului

• Jocuri de creație – urmăresc dezvoltarea imaginației, creativității, simțului estetic, gândirii logice. De exemplu, jocurile de construcții, desenul, modelajul, bricolajul, jocurile de rol („de-a cumpărătorul și vânzătorul”)
• Jocuri de mișcare – urmăresc dezvoltarea musculaturii și motricității copilului, a echilibrului său, coordonarea
• mișcărilor, dezvoltarea abilităților manuale și disciplinarea copilului. Sunt jocuri cu reguli, pe care adultul trebuie să le explice și să urmărească respectarea lor. De aici, valoarea, pe care aceste jocuri le au în disciplinarea copilului. Dansul și cântecele, însoțite de mișcări, sunt excelente jocuri de mișcare.
• Jocuri didactice – urmăresc dezvoltarea intelectuală a copilului: dezvoltarea vorbirii, a vocabularului, însușirea noțiunilor de gramatică, matematică, dezvoltarea spiritului de observație, cunoașterea naturii etc.

În funcție de gradul de implicare socială a copilului sunt descrise șase categorii de joc (M. Parten, 1932)

• Jocul fără ocupație (liber) – Joaca neocupată, se referă la activitatea unui copil, care nu se joacă deloc; contrar aparențelor care indica că este implicat în mișcări aleatorii fără niciun obiectiv, copilul se joacă cu siguranță și pune bazele pentru joaca în viitor.
• Jocul solitar (independent) – În acest tip de joc copilul se joaca singur. Jocul solitar este important, pentru că îl învață pe cel mic cum să se distreze singur, în cele din urmă pavând calea spre a se simți bine cu el însuși. Orice copil se poate juca independent, însă acest tip de joacă este cel mai frecvent întâlnit la cei mai mici, cu vârste între 2 și 3 ani. La aceasta vârstă, copiii sunt focusați pe ei înșiși și nu au abilitați de comunicare prea bine dezvoltate. Dacă un copil este mai timid și nu își cunoaște încă partenerii de joacă, este posibil să prefere joaca solitară.
• Jocul de tip spectator (de vizionare) – Acest tip de joacă are loc atunci, când un copil observă pur și simplu alți copii, care se joacă și nu participă la acțiune. Este comună pentru copiii mai mici, care au vocabularul în curs de dezvoltare. S-ar putea ca el să fi e mai timid. De asemenea, are nevoie de timp să învețe regulile sau poate vrea doar să facă un pas înapoi pentru o vreme.
• Jocul în paralel – Dacă lași doi copii cu vârsta de 3 ani în aceeași cameră, îi vei vedea jucându- se unul lângă altul, fi ecare în lumea lui. Nu înseamnă ca nu se plac, ci doar că se joaca în paralel. Totuși, copiii care se joacă în paralel învață multe lucruri unul de la celălalt, de exemplu: cum să se joace pe rând cu jucăriile și cum să se comporte frumos unul cu celălalt, deși, pare că nu acorda atenție unul altuia. De foarte multe ori ei își mimează comportamentele, de aceea joaca în paralel este considerată a fi o punte importantă spre etapele următoare de joaca.
• Jocul asociativ – Acest tip de joc este puțin diferit de joaca în paralel și include scene, în care copiii au și puncte comune de joacă. Spre exemplu, pe măsură ce își construiesc diverse jucării din piese lego, cei doi vorbesc unul cu altul, și se implică unul pe altul în joacă. Aceasta este o etapă importantă în evoluția modului de a se juca, deoarece îi ajută pe cei mici să își dezvolte abilitați, cum ar fi : socializarea, rezolvarea problemelor, cooperarea și dezvoltarea limbajului. Prin joaca asociată, copiii leagă prietenii noi și adevărate
• Jocul cooperant – Acest tip de joacă este cel, care reunește toate celelalte etape de joacă, iar copiii încep să se joace împreună în adevăratul sens al cuvântului.  Este o joacă obișnuita pentru copiii preșcolari sau pentru cei mai mici, care au frați mai mari sau care au interacționat foarte mult cu alți copii. Joaca cooperantă utilizează toate abilitățile dobândite de copil la etapele de joacă anterioară și le folosește la întreaga lor capacitate, punând bazele relațiilor interpersonale, pe măsură ce copilul se maturizează.

Este important ca specialistul/ părintele să adapteze dezvoltarea jocului în funcție de vârsta copilului – ce poate face copilul la o anumită vârstă, care este potențialul, nivelul de dezvoltare la moment – pentru a-i oferi jocul și jucăria potrivită.

Reguli de bază în organizarea și orientarea jocului:

• să se dea posibilitatea de a reuși, chiar dacă difi cultățile sunt mari;
• să se asigure condiții pentru a se juca cu plăcere, a simți bucurie și satisfacție atât în timpul, cât și după joc;
• se vor folosi materiale puține, alese în funcție de obiectivul motric urmărit, dar și de dorințele copilului de a se juca cu anumite obiecte;
• copii au tendința de a spune „nu pot”, iar specialistul trebuie sa găsească alternative, ca, în cele din urmă, copilul să realizeze sarcina inițială;
• se recomandă folosirea materialelor cunoscute de copil, sau descrierea celor noi introduse;
• cele mai mici reușite trebuie sa fi e apreciate, lăudate. Specialistul trebuie să-l încurajeze pe copil, să trăiască bucuria alături de copil.

Terapia prin joc, cunoscută și sub denumirea de ludoterapie, s-a dovedit eficientă în ameliorarea problemelor pe care le au cei mici, dar ajută și la îmbunătățirea relației părinte-copil. Limbajul copiilor rămâne în urma dezvoltării lor cognitive, iar ei comunică prin joacă ceea ce înțeleg din lumea care îi înconjoară.

Astfel, jucăriile sunt percepute drept cuvinte, iar jocul ca limbaj.

Sursa:

https://www.copilul.ro/copii-3-6-ani/joc-si-jucarii/6-tipuri-de-joaca-esentiale-in-dezvoltarea-copilului-tau-a20688.html

Stan L. Dezvoltarea copilului și educația timpurie. Iași: Editura POLIROM, 2016.

 Case-Smith J. Occupational Therapy for children. 4th edition. Mosby, 2001.

Roșan A. Psihopedagogie specială (modele de evaluare și intervenție). Iași: Editura POLIROM, 2015.

Gummer A. Joaca – soluții distractive pentru buna dezvoltare a copiilor în primii cinci ani. Bucuresti: Editura Trei, 2016.