Începe școala. Ce punem în „trusa cu instrumente” a profesorului care are în clasă un copil cu CES/TSA?

Un program nou. Multe voci. Zgomot. Mișcare. Colegi. Reguli. Cerințe. Așteptare. Tranziții de la o activitate la alta.Și, uneori, întrebarea pe care copilul nu o poate rosti:

„Ce urmează?”

Pentru profesor apare, firesc, o altă întrebare: „Care copil. Există însă câteva instrumente simple, pe care profesorul le poate avea la îndemână și pe care le poate adapta în funcție de nevoile fiecărui elev.

Așa că, la început de an școlar, vă propun să pregătim, pe lângă cataloage, planificări și materiale, și o mică trusă cu instrumente pentru incluziune.

1. Întrebarea „Ce încearcă să-mi spună?”

Copilul plânge. Refuză să intre în clasă. Se ridică de pe scaun. Nu începe sarcina. Își acoperă urechile. Se retrage. Rupe foaia. Repetă aceeași întrebare. Pare că „nu ascultă”.Primul nostru impuls poate fi să încercăm să oprim comportamentul.Înainte de asta, avem însă la îndemână un instrument extrem de valoros: curiozitatea profesională.

Ce s-a întâmplat chiar înainte? Ce i-am cerut copilului? A înțeles cerința? Este sarcina prea dificilă sau prea lungă? S-a schimbat ceva în program? Este prea mult zgomot? Știe cum să ceară ajutor? Are nevoie de o pauză? Ce se întâmplă imediat după comportament?

Uneori, ceea ce pare opoziție poate avea rolul de a evita o sarcină. Dar chiar și atunci merită să mergem cu întrebarea un pas mai departe:
De ce are copilul nevoie să evite acea sarcină?

Poate nu a înțeles. Poate este prea dificilă. Poate este deja obosit sau suprasolicitat. Poate nu știe cum să ne spună „nu pot”, „ajută-mă” sau „am nevoie de o pauză”.

Comportamentul este și el o informație.Înainte să încercăm să îl schimbăm, merită să încercăm să îl înțelegem.

2. „Arată-mi ce urmează”

Pentru mulți copii cu TSA, predictibilitatea poate oferi siguranță.

Un orar vizual poate spune uneori mai mult decât zece explicații:

Acum – matematică.

Apoi – pauză.

După pauză – desen.

La final – acasă.

Putem folosi fotografii, pictograme, cuvinte scrise sau o listă simplă. Important este ca forma aleasă să fie una pe care copilul o înțelege.Iar dacă programul se schimbă, îl ajutăm să vadă schimbarea, nu doar îi spunem că „astăzi facem altfel”.

Pentru noi poate fi o modificare minoră. Pentru copil poate însemna că harta după care își organiza ziua tocmai s-a schimbat.

3.  „Mai întâi – apoi”

Este unul dintre cele mai simple instrumente pe care le putem folosi în clasă.

„Mai întâi două exerciții, apoi pauză.”

„Mai întâi strângem materialele, apoi mergem afară.”

„Mai întâi citim, apoi alegi activitatea preferată.”

În locul unei succesiuni lungi de instrucțiuni, copilul primește două repere clare: ce fac acum și ce urmează după aceea.

Pentru un copil căruia îi este dificil să anticipeze sau să gestioneze tranzițiile, această structură simplă poate reduce nesiguranța.

4. Împarte sarcina în pași mai mici

„Deschide caietul, scrie data, copiază cerința și rezolvă exercițiile 1–5.”

Pentru noi poate părea o singură instrucțiune.

Pentru copil poate însemna mai multe sarcini care vin simultan și pe care trebuie să le organizeze singur.

Putem încerca:

„Deschide caietul.”Așteptăm.„Scrie data.”Apoi următorul pas.Nu înseamnă că reducem așteptările față de copil. Facem drumul către sarcină mai accesibil.Iar pe măsură ce copilul învață și devine mai independent, sprijinul poate fi redus treptat.

5. Învață-l să spună „Ajutor”, „Pauză” și „Nu am înțeles”

Uneori îi cerem copilului să nu mai fugă din activitate, să nu mai țipe, să nu mai împingă materialele sau să nu se mai ridice.

Dar există o întrebare importantă: Dacă nu mai poate, cum ne spune?

Pentru un copil poate fi suficient să spună „pauză”. Altul poate folosi un gest, o imagine, un cartonaș sau un alt mijloc de comunicare care îi este accesibil.La fel pentru „ajutor”, „nu am înțeles”, „gata” sau „mai vreau”.

Forma poate fi diferită de la un copil la altul. Important este ca el să aibă o modalitate funcțională prin care să își poată comunica nevoia.Copilul are nevoie să descopere că a comunica este mai eficient decât a ajunge în punctul în care situația devine copleșitoare.Iar pentru aceasta, adulții trebuie să observe și să răspundă consecvent încercărilor lui de comunicare.

6. Pauza și spațiul de reglare

Un copil își acoperă urechile. Devine din ce în ce mai agitat. Repetă mai intens anumite comportamente. Nu mai poate urmări cerința. Încearcă să părăsească spațiul.Uneori, acestea pot fi semne că se apropie de limita lui de toleranță.

Un loc mai liniștit, o scurtă pauză, puțină mișcare sau reducerea temporară a stimulilor pot fi utile, în funcție de nevoile copilului.Ideal este să nu așteptăm întotdeauna momentul în care copilul nu mai poate.

Să învățăm să observăm semnele de dinainte.Uneori, o intervenție mică făcută la timp poate preveni un moment foarte dificil atât pentru copil, cât și pentru cei din jurul lui.

7. Observă și spune-i concret ce a reușit

Într-o zi de școală, un copil poate auzi de foarte multe ori:„Nu.”„Stai.”„Lasă.”„Nu te ridica.”„Fii atent.”

Dar cât de des îi spunem exact ce a făcut bine?

În locul unui „Bravo!” general, putem spune:

„Ai cerut pauza. Foarte bine că mi-ai spus.”

„Ai așteptat până ți-a venit rândul.”

„Ai terminat primul exercițiu.”

„Ai cerut ajutor.”

„Ai intrat în clasă chiar dacă ți-a fost greu.”

Atunci când numim concret comportamentul pe care vrem să îl vedem mai des, copilul înțelege mai ușor ce anume a reușit.

 8. O pagină despre copil, nu doar despre diagnostic

La începutul anului școlar, profesorul nu are nevoie doar să știe diagnosticul elevului.

Are nevoie să cunoască acel copil.

O pagină simplă poate reuni informațiile cu adevărat utile:

Cum comunică? Ce îi place? Ce îl motivează? Ce îi este dificil? Ce îl suprasolicită? Cum observăm că începe să îi fie greu? Cum cere ajutor sau pauză? Ce îl ajută să se regleze? Ce strategii funcționează deja?

Iar dacă vârsta, nivelul de înțelegere și dorința copilului permit, putem să îi oferim chiar lui posibilitatea de a participa la această prezentare:

„Eu sunt…”

„Îmi place…”

„Îmi este greu când…”

„Mă poți ajuta dacă…”

Este o diferență mare între a primi un dosar despre un diagnostic și a începe să cunoști copilul din spatele diagnosticului.

9. Observă înainte să schimbi

Nu este nevoie să încercăm cinci strategii diferite într-o singură zi.

Putem alege o situație concretă și să o observăm.

De exemplu, copilului îi este dificil să treacă de la pauză la activitatea de matematică.

Câteva zile putem urmări: Când apare dificultatea? Ce se întâmplă înainte? Ce face copilul? Cum răspund adulții? Ce se întâmplă după?

Apoi introducem o strategie: de exemplu, avertizarea înainte de tranziție și un suport vizual simplu „pauză → matematică”.

Și observăm din nou.

Nu avem întotdeauna nevoie de instrumente complicate. Avem nevoie de observații suficient de clare încât să putem vedea dacă ceea ce facem îl ajută pe copil.

10. Alege două sau trei priorități, nu douăzeci

La începutul școlii poate exista tentația de a rezolva totul.

Să stea în bancă. Să scrie. Să răspundă. Să nu se mai ridice. Să respecte toate regulile. Să lucreze independent. Să comunice cu ceilalți. Să accepte schimbările.

Pentru copil poate deveni copleșitor.Și pentru profesor la fel.Alegeți prioritățile.

Poate că, în primele săptămâni, succesul înseamnă să intre în clasă cu mai multă siguranță, să învețe să solicite o pauză sau ajutor și să urmărească două-trei momente ale programului cu ajutorul unui suport vizual.

Când acestea devin mai stabile, putem construi mai departe.

Instrumentul care le leagă pe toate: echipa

Profesorul nu trebuie să știe singur totul despre autism.

Și nici nu ar trebui să fie lăsat singur să găsească toate soluțiile.

Familia cunoaște copilul într-un context. Profesorul îl vede într-un altul. Profesorul itinerant/de sprijin, consilierul școlar, psihologul și ceilalți specialiști pot aduce fiecare o piesă importantă.

În loc să ne întrebăm: „Cine ar trebui să rezolve problema?”putem schimba întrebarea:

„Ce putem face fiecare, în mod consecvent, pentru ca acestui copil să îi fie mai ușor să participe, să învețe și să comunice?”

Incluziunea se construiește mai ușor atunci când adulții din jurul copilului nu lucrează separat, ci în aceeași direcție.

La final, cel mai important instrument rămâne felul în care privim copilul

Nicio trusă nu va conține o soluție potrivită pentru fiecare copil. Și nici nu trebuie.

Putem avea orare vizuale, povești sociale, cartonașe pentru „pauză” și „ajutor”, sarcini împărțite în pași, strategii de motivare și planuri bine construite. Dar toate aceste instrumente devin cu adevărat utile atunci când pornesc de la o întrebare simplă:

„De ce are nevoie acest copil pentru a putea participa?”

Uneori va avea nevoie de mai mult timp. Alteori, de mai puține cuvinte, de o cerință mai clară, de predictibilitate, de o pauză sau de ajutor pentru a ne spune ce îl deranjează.

Iar uneori va trebui să încercăm o strategie, să observăm, să constatăm că nu funcționează și să căutăm alta.

Și este în regulă.

Pentru că incluziunea nu înseamnă să avem de la început toate răspunsurile. Înseamnă să fim dispuși să observăm, să înțelegem, să adaptăm și să construim împreună.

La început de an școlar, vă invit să privim și progresele care pot trece ușor neobservate.

Pentru un copil, progres poate însemna să intre în clasă cu mai puțină teamă. Pentru altul, să accepte o schimbare de activitate. Să ceară o pauză înainte de a deveni copleșit. Să solicite ajutor. Să lucreze câteva minute mai independent. Să se apropie de un coleg. Să găsească o modalitate prin care să ne spună:

„Mi-e greu.”

Pentru noi pot părea pași mici.

Pentru copil, pot fi pași uriași.

Iar poate că, dintre toate instrumentele pe care le putem pune în trusa unui profesor, cele mai importante nu se cumpără și nu se găsesc într-un manual: curiozitatea de a înțelege înainte de a judeca, disponibilitatea de a adapta și capacitatea de a vedea copilul dincolo de comportamentul lui.

Un copil cu CES nu are nevoie ca profesorul său să știe totul despre autism sau despre fiecare diagnostic.

Are nevoie de un profesor care să poată spune:

„Nu știu încă de ce îți este greu. Dar vreau să înțeleg și să găsim împreună o cale prin care să poți reuși.”

Iar profesorul, la rândul lui, are nevoie de sprijin.

Pentru că incluziunea nu se construiește de unul singur. Se construiește împreună – copil, profesor, familie și specialiști.

Profesorul nu trebuie să aibă toate răspunsurile. Dar nu trebuie să rămână singur cu întrebările.

Miruna Cîmpeanu
Psiholog clinician